Câtă oboseală se adună
Atunci când stai mereu cu garda sus,
Ca a războinicului ce stă în furtună
Și ce încet, încet i se scurge al său tonus.
Sclipirea în ochi îi revine prin Detașare,
Prin privirea picăturii de ploaie,
Prin a Conștientizării îmbrățișare,
Și prin a vântului adiere vioaie.
Recunoștința adusă Esenței Divine,
Forța în ființă îi reîntregește,
Iar suflarea sa devine,
Adevarul Ultim Suprem ce-l grăiește:”Eu sunt Cel ce sunt!”
MigEly’s Blog 